Obiectivul firmelor este de a maximiza profitul. Se aplică mai ales în cazul sistemului privat, profitul fiind, în cazul nedistribuirii lui către acţionari, o sursă de creştere a capitalurilor proprii.
Totuşi, există şi situaţii în care motivaţia o constituie:
- maximizarea vânzărilor – aprecierea succesului managerial se bazează mai ales pe nivelul cifrei de afaceri, ceea ce determină salariile, bonusurile şi celelalte avantaje ale managerilor; atâta timp cât firma obţine profit suficient cât să îşi mulţumească acţionarii, managerii se vor concentra pe creşterea volumului vânzărilor;
- management discretion – porneşte de la ideea că, în majoritatea organizaţiilor, există o separare între acţionariat şi executiv (management); asigurându-le acţionarilor un profit mulţumitor, managerii pot acţiona în interesul propriu, în sensul creşterii salariilor, a siguranţei, statutului şi prestigiului;
- maximizarea creşterii – prin creşterea cotei de piaţă, diversificarea pieţelor, prin fuziuni sau preluări;
- oferirea de locuri de muncă – se aplică în cazul organizaţiilor din sectorul public; scopul este totodată reducerea cheltuielilor cu indemnizaţiile de şomaj, firmele concentrându-se pe minimizarea pierderilor;
Fluxurile de numerar şi valorificarea activelor: nevoia de lichiditate
Companiile trebuie să achiziţioneze materii prime și materiale cu mult înainte de a încasa contravaloarea producţiei vândute. De aceea, firma are nevoie de un fond de rulment constant, pentru a face faţă plăţilor necesare. Dimensiunea fluxului de lichidităţi necesar unei bune funcţionări depinde de nivelul cheltuielilor pe termen scurt pe care trebuie să le suporte firma. Astfel, pot fi identificaţi o serie de factori care îl influenţează:
– dimensiunea afacerii;
– durata de timp dintre efectuarea plăţilor şi încasarea contravalorii producţiei;
– fluctuaţiile încasărilor;
– tendinţa de creştere sau de scădere a activităţii firmei;
– necesitatea achiziţionării de capital fix;
– constrângerile impuse de instituţiile bancare sau de credit.
Surse de finanţare
Acestea pot fi grupate în două categorii:
– surse interne (profituri nedistribuite acţionarilor – sursa cea mai importantă pentru investiţii);
– surse externe (în principal de pe piaţa de capital).
Surse de finanţare pe termen scurt:
– împrumuturi bancare (folosite mai ales în cazul în care nevoia de lichidităţi depăşeşte temporar nevoile firmei);
– credite comerciale (de exemplu, un furnizor de materii prime acceptă să încaseze contravaloarea produselor livrate la o dată ulterioară, creditând astfel producătorul);
– factoring-ul.
Surse de finanţare pe termen mediu:
– împrumuturi bancare (folosite de obicei pentru achiziţionarea de mijloace fixe, de bunuri de capital, costurile legate de creditare depinzând de durata împrumutului, de nivelul riscului, de suma cerută şi de reputaţia creditatului);
– leasing-ul (oferă posibilitatea obţinerii de utilaje, echipamente, maşini, instalaţii etc. fără a fi nevoie de plata integrală a contravalorii acestora; prin leasing, acestea sunt puse la dispoziţia beneficiarului de către o firmă specializată în schimbul unor plăţii unor rate timp de 3-5 ani);
– cumpărarea în rate (elimină problema finanţării integrale a achiziţionării echipamentelor; diferenţa faţă de leasing este că la sfârşitul perioadei, bunurile rămân automat în proprietatea celui care le-a folosit, dacă au fost achitate toate ratele convenite);
– apelul la pieţele europene de capital;
– fondurile de investiţii.
Surse de finanţare pe termen lung:
– leasing-ul;
– ipoteca (în cazul în care firma are nevoie de sume foarte mari pentru a finanţa achiziţia de teren, construirea de clădiri, de depozite, fabrici etc., este posibilă, dacă nu există bunuri de valoare suficient de mare ca să fie folosite ca garanţie, ipotecarea obiectivului, de care beneficiarul nu va putea dispune până la achitarea integrală a împrumutului);
– emisiune de obligaţiuni;
– emisiunea de euroobligaţiuni (obligaţiuni emise într-o monedă diferită de cea a statului din care provine firma);
– acţiuni privilegiate;
– dividende.
Forme ale leasingului
Dacă se ia în considerare poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting următoarele forme:
- leasing direct, realizat prin încheierea contractului între producătorul exportator şi utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii, finanţarea fiind făcută de către furnizor;
- leasing indirect, ce presupune existenţa societăţilor specializate de leasing, care preiau funcţia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor ce decurg din aceste operaţiuni.
În funcţie de conţinutul ratelor de leasing, se pot distinge:
- leasing brut, care cuprinde în ratele sale, pe lângă preţul de vânzare al mărfii (în totalitate sau parţial), şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii. Uneori, în cadrul acestui tip de leasing, furnizorii asigură şi instruirea şi specializarea personalului clientului, aceasta în scopul creării unor premise pentruexploatarea cât mai raţională a maşinilor;
- leasing net, în care ratele conţin numai preţul de vânzare al obiectului de închiriat.
Există şi unele forme speciale de leasing, caracterizate prin particularităţi ale tehnicii de realizare. În această categorie intră operaţiunile: lease-back, time-sharing, leasing experimental, operaţiuni hire, renting.
Totuşi, utilizatorul dispune de o serie de avantaje care, în cele mai multe cazuri, anulează neajunsurile unu preţ ridicat: plata eşalonată în timp, în locul unei plăţi globale; în acest fel, firmele cu disponibilităţi financiare mai reduse au acces la utilizarea productivă a unor bunuri de echipament de valoare ridicată; asistenţa tehnică şi financiar-contabilă oferită de societăţile de leasing, care dispun de servicii specializate în acest sens; tripla opţiune la încheierea perioadei de închiriere.